Atletism

                      Atletismul este unul din cele mai populare sporturi din lume. Este o ramură a sportului care cuprinde diverse probe de alergări și de marș, de sărituri și aruncări, sau probe combinate, la care participă atleții. Termenul provine din francezul athlétisme.

                     Atletismul se practică în cadrul Jocurilor Panelenice (Jocurile Phytice, Istmice, Nemeice, Olimpice) în Grecia antică
                      Atletismul modern se constituie ca sport în Anglia, la mijlocul secolului al XIX-lea.
În anul 1896, la prima ediție a J.O. moderne (Atena), atletismul apare ca sport înscris în programul competiției. Cuprindea 12 probe (6 alergări, 4 sărituri și 2 aruncări). Atletismul rămâne prezent la toate edițiile J.O. care au urmat după 1896.
                      În 1912 se înființează Federația Internațională de Atletism Amator (I.A.A.F.).

                      În 1934, la Torino, are loc ediția inaugurală a Campionatelor Europene (C.E.) în aer liber.
                      Datorită studenților români care studiau în Germania, Franța și Austria, atletismul pătrunde în România ca sport la sfârșitul secolului XIX. Se organizează concursuri pentru elevi și adulți, se înființează societăți („Societatea română de alergări pe jos”), apar cărți („Atletismul” - 1875, „Exerciții atletice” -1879).
În 1912 este fondată Federația Română de Atletism (F.R.A.), cea care coordonează secțiile de atletism ale                  Cluburilor și Asociațiilor sportive din România. Primele Campionate Naționale ale României se organizează în anul 1914, la 16 probe, numai pentru bărbați. Abia în 1922 se organizează primele concursuri cu participare feminină. Din anul 1952 atleții români participă regulat la toate marile competiții mondiale.
 Exemple de "probe" de atletism sunt:
-săritura în lungime, săritura în înălțime, săritura cu prăjina, triplu salt

-alergare liberă sau cu obstacole (garduri) pe diferite distanțe

-ștafetă

-aruncarea ciocanului

-aruncarea discului

-aruncarea greutății

-aruncarea suliței

-maratonul

                      De-a lungul anilor, România a obținut, la acest sport, un total de 34 de medalii olimpice:

                       Principalele competiții:
         Internaționale
-Jocurile Olimpice
-Jocurile Paralimpice
-Campionatele Mondiale de Atletism-Campionatele Europene de Atletism
-Cupa Mondială de atletism
-Cupa Europei la atletism
-Campionatele mondiale de atletism în sală
-Campionatele europene de atletism în sală
          Naționale
-Campionatele Internaționale de Atletism ale României
-Campionatul Național Grand Prix pentru Seniori, Tineret și Juniori
-Campionatul Național Universitar de Sală

-Campionatul Național de Iarnă - Marș

Handbal

                       Handbalul este un sport de echipă care se joacă cu o minge. Meciul are loc între două echipe a 7 jucători (6 jucători de câmp și un portar) pe durata a două reprize a câte 30 de minute. Scopul jocului este de a marca cât mai multe goluri în poarta echipei adversare. Echipa care a marcat mai multe goluri câștigă meciul.
                        Este un sport relativ tânăr, apărând în Europa la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Originile lui sunt însa mult mai depărtate și le găsim în unele jocuri cu caracter popular practicate în Evul Mediu și în jocurile dinamice folosite în școlile din centrul și nordul Europei la începutul secolului XIX. În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în școli ca material didactic, rod al imaginației creatoare a unor eminenți profesori de educație fizică. Părintele handbalului modern este considerat a fi profesorul german de educație fizică Carl care a introdus reguli și care a folosit un teren de aceeasi mărime cu cel de fotbal. Pe atunci o echipă avea 11 jucători.
                         Se disting si sunt atestate trei rădăcini multinaționale, fiecare cu o variantă nu prea mult deosebită de handbalul consacrat și practicat astăzi. În România handbalul a patruns în anii 1920 – 1921, imediat după lansarea lui oficiala la Berlin în anul 1919 de catre profesorul Karl Schelentz. În anul 1921 încep deja meciurile inter-clase în școli, la Sibiu, chiar pe stadionul central, iar din 1922 primele jocuri inter-orașe cu echipe formate din elevi, dar si câțiva absolventi si chiar profesorii acestora.

                           Terenul de joc este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri și lățimea de 20 metri și este compus din două spații de poartă și o zonă de joc. Liniile laturilor lungi sunt numite linii de margine, iar liniile laturilor scurte sunt numite linii de poartă (între barele porții) sau liniile exterioare porții (de ambele părți ale porții). În jurul terenului de joc trebuie să existe o zonă de siguranță, cu o lățime de cel puțin 1 metru de-a lungul liniilor de margine și 2 metri în spatele liniilor exterioare porții. Caracteristicile terenului de joc nu trebuiesc modificate în timpul jocului, astfel încât una dintre echipe să fie avantajată.

Porțile
                            În centrul fiecărei linii exterioare a porții se găsește o poartă. porțile trebuie să fie solid ancorate de podea sau de pereții din spatele lor. Porțile au la interior o înălțime de 2 metri și o lățime de 3 metri. Barele verticale ale porții sunt unite de o bară orizontală în partea superioară. Partea posterioară a barelor porții trebuie să fie aliniată cu muchia posterioară a liniei de poartă. Barele verticale și bara transversală trebuie să fie pătrate în secțiune, cu laturile de 8 cm. Pe cele 3 laturi care sunt vizibile dinspre terenul de joc, barele trebuie vopsite în 2 culori contrastante, care să fie diferite și de culorile din jurul porții. Porțile trebuie să aibă o plasă, atașată în așa fel încât o minge intrată o dată în poartă să rămână acolo.

Liniile terenului de joc

                    Toate liniile terenului fac parte integrantă din spațiile pe care le delimitează. Liniile de poartă vor avea 8 cm lățime între barele porților, în timp ce toate celelalte linii vor avea 5 cm lătime. Liniile dintre două suprafețe adiacente pot fi înlocuite cu culori diferite între suprafețe adiacente ale podelei.

În fața fiecărei porți este un spațiu de poartă. Spațiul acesta este delimitat de o linie a spațiului de poartă (linia de 6 metri), care este trasată astfel:

O linie de 3 metri lungime direct în fața porții; această linie este paralelă cu linia de poartă, și la la 6 metri distanță de aceasta (măsurată de la muchia posterioră a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei spațiului de poartă);

                        Două sferturi de cerc, fiecare cu o rază de 6 metri (măsurată de la colțul interior posterior al stâlpilor porții), care fac legătura între linia de 3 metri lungime și linia exterioară a porții.

Linia de 9 metri

Linia de aruncare liberă (linia de 9 metri) este o linie intreruptă, trasată la 3 metri în afara liniei spațiului de poartă. Atât segmentele de linie cât și spațiile dintre ele măsoara 15 cm.Linia de 7 metri

Linia de 7 metri este o linie lungă de 1 metru, marcată în fața porții. Este paralelă cu linia de poartă și aflată la 7 metri de aceasta (distanță măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 7 metri).

Linia de restricție

Linia de restricție (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu lungimea de 15 cm, marcată în fața porții. Este paralelă cu linia de poartă și la 4 metri distanță de aceasta (măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 4 metri);Linia de centru

Linia de centru unește mijlocul liniilor de margine.

Linia de schimb

                  Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipă, se întinde de la linia de centru până la un punct aflat la o distanță de 4.5 metri de aceasta. Acest punct al liniei de schimb este marcat de o linie paralelă cu linia de centru și care se întinde pe o distanță de 15 cm înauntru liniei de margine și 15 cm în afara liniei de margine (înauntrul și în afara terenului de joc).

Mingea

                O minge de mărimea A III

                      Mingea este sferică și trebuie să fie confecționată din piele sau din material sintetic. Suprafața nu are voie să fie alunecoasă. Deoarece în general este manevrată cu o singură mână, mărimile oficiale variază depinzând de vârstă și sexul echipelor.Mărimea    Folosită de    Circumferința (în cm)    Greutatea (în g)

III  Bărbați și tineri peste 16 ani                                                  58–60    425–475

II   Femei, băieți peste 12 ani și fete peste 14 ani                          54–56    325–375

I    Băieți și fete peste 8 ani                                                           50–52    290–330

Istoria handbalului în România
Primul meci de handbal din România menționat în presă (în ziarul Hermannstädter Tageblatt) a fost probabil cel care a avut loc la începutul verii 1921, la puțin după un an de la primul meci de handbal din lume (la Berlin în februarie 1920). Profesorul de educație fizică din Sibiu Wilhelm Binder (care a predat la școli din Sibiu între 1910-1948) a fost în tribună la acel prim meci de handbal și a introdus handbalul în Sibiu. Binder se familiarizase în 1912 la Leipzig cu sportul premergător handbalului numit Raffball, sport pe care l-a introdus la Sibiu în 1913.[3]
În 1928 se organizează la Sibiu prima școală de arbitri de handbal.
Federația Română de Handbal se constituie la 7 aprilie 1933, mai întâi ca filială a Federației de Baschet și Volei. După trei ani, devine independentă.
Primul meci internațional al României a avut loc în 7 aprilie 1936, împotriva Poloniei, meci pe care România l-a câștigat cu 6-4.
Primul meci de handbal în sală a avut probabil loc în Sala Obor în 1934.
Alte orașe, în afară de Sibiu, unde au fost organizate echipe de handbal au fost: Brașov, Mediaș, Sighișoara, Agnita, Reșița, Timișoara, Lugoj.

Box

                  Originile exacte ale boxului sunt necunoscute, dar anumite evenimente indică faptul că prima recunoaştere a  boxului ca sport a fost în Olimpiada 23, în 688 BC. În acele zile boxerii  aveau un risc de accidentare mult mai mare decat omologii lor azi . Spre deosebire de manusile de azi ,căptuşite,  de 8 sau 10 uncii , atunci mănuşile s-au făcut din benzi foarte subţiri de piele purtate pentru a proteja mâinile luptatorului, mai degrabă decât capul adversarului. În timp ce boxerii de contemporani, lupta  maxim  4 runde la Olimpiada  , în Grecia antică exista doar o singura runda continuă şi câştigătorul era declarat atunci când unul dintre combatanţi era atât de grav rănit incit era în imposibilitatea de a continua. După cum vă puteţi imagina luptatorii au fost de multe ori orbiţi, ologiti sau ucisi.

                   Romanii au transformat lupta într-un concurs de box, chiar mai mult , au inventat ,,caesteus ", o manusa intarita cu fier şi plumb. Acest lucru a atras si mai multi spectatori, iar in timpul luptei adversarul  putea solicita un "Klimax". Klimax ' ", era  atunci când , dupa o pauza,ambii concurenţi erau reaşezati faţă în faţă şi se lupta până când unul învinge. Aceste meciuri au fost cu adevărat ", fără menajamente", iar unele legende sugerează că piroane de metal erau ataşate la mănuşi în cazul în care lupta  dura prea mult timp.
                   După căderea Imperiului Roman, luptele de box au dispărut din insemnarile istorice, dar au reapărut la Londra in 1600. Primele insemnari despre box au aparut in ziarele londoneze in anul 1681. In 1698 la Teatrul Regal din Londra se organizau meciuri regulate. La vremea respectiva sportul era de fapt un amestec intre lupte si box. Desi se punea accentul pe loviturile cu pumnii, un boxer putea sa-si prinda adversarul si sa-l tranteasca si chiar sa se arunce asupra lui si sa-l loveasca la podea.

 Prima academie de box a fost deschisa de James Figg, un renumit boxer si in acelasi timp un talentat scrimer. Figg a devenit foarte renumit provocand la lupta pe toti cei care se aratau interesati de lupta cu pumnii sau ciomagul, fara a pierde nici un meci.

                   În 1719 el a deschis o academie, numita "Scoala de arme şi  autoapărare", şi  acolo s-a început predarea a ceea ce noi cunoaştem ca fiind box modern.  Academia sa de box s-a inspirat dupa academiile de scrima, foarte populare la acea vreme. Tot din scrima a preluat si conceptele de blocaj si contraatac, pe care se bazau tehnicile predate la academia sa. În această perioadă James Figg s-a declarat el însuşi primul campion de box ,de limba engleză. El şi protejatul lui James Broughton au decis să formalizeze normele de box si l-a schimbat într-un sport similar cu ceea ce vedem astăzi. S-a  decis că lovitura sub centura si cu cotul este interzisă, iar atacul cind adversarul este la podea este de asemenea interzis. Zona de lupta era de 24 mp, in forma de inel . În 1719 ei au deschis o scoala numita "Scoala de arme şi  autoapărare", şi  acolo s-a început predarea a ceea ce noi cunoaştem ca fiind box modern.

                   Despre Jack Broughton, unul din elevii lui Figg, stim ca a fost considerat ca fiind parintele boxului englez. El a fost campion din 1729 pana in 1750, timp in care a predat boxul. In anul 1743 a trasat primele reguli formale ale acestui sport. Conform acestor reguli, lupta se desfasura intr-un patrat cu latura de trei picioare, iar daca un boxer era doborat la pamnat, antrenorul sau avea la dispozitie 30 de secunde ca sa-l repuna in picioare. Astfel a aparut si prima impartire a meciului pe reprize. Tinerea si trantirea adversarului erau permise dar cu conditia ca acesta sa nu fie apucat de mai jos de talie.Lovirea adversalui la sol nu era permisa. Broughton este totodata si cel care a inventat manusile de box, menite sa protejeze atat pumnul cat si fata partenerului la lovituri. Aceste manusi erau insa folosite doar la antrenament, nu si in timpul meciurilor.

Regulamentul Oficial

                   Circa două sute de ani mai târziu, oficialul britanic de box John Chambers a creat ,,Queensbury " reguli, care au fost utilizate până  azi. Aceste norme au fost concepute pentru a face dintr-un box sălbatic/dur , unul mai sportiv. Acum, boxerii erau  obligaţi să poarte mănuşi  umplute şi sa se  odihneasca  un minut după fiecare rundă de  trei minute.

Normele au introdus de asemenea categorii de greutate, asa ca luptele erau mai echilibrate in ring. După introducerea acestor norme, boxul a câştigat  respect şi a început să ajungă la un public nou. Până la regulile  Queensbury , boxul a fost în principal practicat de  clasa de jos, cu toate acestea după ce au fost introduse normele si clasele superioare au început să aprecieze priceperea şi curajul  boxerilor şi mulţi chiar văzut  ca o modalitate de soluţionare a "gentlemen's litigiilor. Până la sfarsitul anilor 1800 multe meciuri de box au fost cele mai importante evenimente sportive din timpul lor.

                   În 1927 Naţional Boxing Association (NBA) a devenit primul " organism", care a guvernat asupra boxului. Acest organism a clasat luptătorii intr-o ordine, in functie de rezultatele fiecaruia  şi aranjeaza meciurile între campioni şi challengers mai buni, toate acestea pentru taxe foarte mari. Astăzi sunt  "recunoscute" trei organisme de control in lumea boxului. WBC, IBF şi WBA sunt organismele recunoscute la nivel mondial care au fiecare campionii săi.

Cu toate acestea, desi boxul este des perceput ca un sport britanic, el nu a fost cunocut in lume ,până când nu a ajuns de cealaltă parte a Atlanticului .

        Reguli:

Sunt 2 categorii de sportivi– amatori si profesionisti.

Meciurile de amatori au 3 runde, meciurile profesioniste au 4 - 15 runde. Lungimea recunoscuta a unui meci de campionat este de 12 runde. În majoritatea ţărilor, boxul profesionist este versiunea mai populara, dar normele diferă, deoarece nu există un organism de conducere valabil. Chiar şi în Statele Unite,regulile  boxului  difera de la stat la stat.

În toate organizaţiile box,  câştigătorii sunt determinati fie printr-o decizie a judecătorilor (care ţine de puncte ), sau prin KO.

                  La inceputul secolului 21,  boxul cunoaste un usor regres, datorat mai multor aspecte,  astfel celor care sunt implicati in acest sport ,le revine  sarcina de a-l readuce in atentia noastra.

Hochei pe gheata

                    Hocheiul pe gheață este un sport de iarnă olimpic, de echipă, care se joacă cu crose și un puc.

                     Termenul de hochei, cu origini medievale, este disputat de către francezi și englezi. În Bretonia, hoquet însemnau bucățile de lemn răsucite la capăt purtate de către ciobani. Similar, în Anglia, termenul de hook ar putea să fie strămoșul hocheiului de azi.

O rudimentară formă de hochei a fost atestată în secolul XVII în Olanda, unde un grup de oameni, pe patine, se jucau cu un mic disc pe canalele înghețate. O altă teorie sugerează faptul că hocheiul își are originea pe continentul american, derivând din jocul similar al americanilor lacrosse. În sfârșit, cea mai acceptată teorie este aceea care arată dezvoltarea hocheiului pe gheață ca o variație a hocheiului pe iarbă.

                     Primele reguli cu privire la pucul de joc și la numărul de jucători au fost introduse de un grup de studenți ai unei universități din Montreal, în 1870. Tot în acestă perioadă, noul sport a devenit extrem de popular în Canada, trecând și granița către Statele Unite, unde în 1903 s-a format și prima ligă profesionistă de hochei.

Liga Internațională de Hochei s-a înființat la Paris, în 1908. Astăzi, ea se numește "International Ice Hockey Federation" (IIHF), cu sediul la Zurich.

                     Primul meci public de hochei este atestat la Montreal, în 1875, unde 2 echipe formate din câte 30 de jucători practicau acest sport pe un teren special amenajat.

Peste 2 ani, numărul jucătorilor a fost redus de la 30 la 9. Popularitatea acestui sport în Canada a dus la crearea primei asociații de hochei amator, în 1885.

Primele campionate au fost organizate în Europa în 1910, fiind câștigate de către Marea Britanie. Șapte ani mai târziu, în America, se creeaza "National Hockey League" (NHL), cu numai 6 echipe până în anul 1967. Ulterior, NHL a de venit cea mai prestigioasă ligă de hochei din lume.

                    Hocheiul masculin a devenit sport olimpic încă din 1920, de la Olimpiada de vară de la Anvers. Peste 4 ani, la Chamonix, a fost introdus în programul Jocurilor de iarnă.

Primele 4 ediții au fost clar dominate de către canadieni, însă, după război, sovieticii au început ușor să-și impună autoritatea, până la începutul anilor '90. Ulterior, Suedia în 1994 și Cehia în 1998 au câștigat aurul olimpic.

În 2002, la Salt Lake City, Canada a învins în finală SUA, într-unul din cele mai memorabile meciuri din istorie. Hocheiul feminin a debutat la olimpiade în 1998 la Nagano. Hocheiul a trecut prin patru ere.Cuprins 

1 Original Six

2 Regulament

3 Tactica de joc

4 Legături externe

Original Six

                    Din Original Six făceau parte doar primele șase echipe inființate: Montreal Canadiens, Toronto Maple Leafs, Ottawa Senators, Chicago Blackhawks, Detroit Falcons (de-a lungul timpului și-au schimbat numele în Cougars și Red Wings, numele actual) și Boston Bruins. Era Original Six a ținut din 1919 până în 1967-69 când au apărut primele echipe din WHA (World Hockey Association) și NHL (National Hockey League) de după Original Six. Original Six a cunoscut câțiva jucatori legendari precum Gordon Gordie Howe, câștigător al Hart Memorial Trophy de 7 ori, Jacques Plante, portarul celor de la Montreal Canadiens, câștigător al Vezina Trophy de 7 ori și cel mai bun fundaș din istorie, Bobby Orr, câștigător al James Norris Memorial Trophy de 9 ori.

Regulament

                   Hocheiul pe gheață este unul din cele mai pasionante sporturi de echipe și, în mod sigur, cel mai rapid. Foarte popular în Europa, SUA și Canada, este un sport care necesită tehnică, echilibru și forță psihică.

O echipă este alcătuită din maximum 20 de jucători și 3 portari în competiția masculină și din 18 jucători și 2 portari la feminin. În timpul jocului, o echipă nu poate avea mai mult de 6 jucători pe gheață: un portar, 2 fundași și 3 atacanți.

                  Pentru manevrarea pucului, jucătorii utilizează o crosă, scopul jocului fiind de a înscrie cât mai multe goluri în poarta adversarilor, încercând în același timp să primească cât mai puține goluri în propria poartă. Așadar, hocheiul pe gheață este o combinație de eleganță, spirit de echipă și agresivitate. Un meci de hochei conține 3 reprize de câte 20 min. fiecare, cu frecvente schimbări de jucători în timpul meciului și cu o pauză de 15 min. între reprize.

Tactica de joc

                   În privința tacticii de joc, prin anii 1950 erau mai buni jucătorii din Europa de Est și mai ales jucătorii sovietici, ei aveau un sistem tehnic superior, care consta din pase și repezi care era încununată frecvent cu succes împotriva tacticii canado-americane, care folosea mai mult superioritatea forței corporale.[necesită citare] Azi nu se mai pot observa așa de evident aceste diferențe, combinațiile tehnice îmbinându-se cu utilizarea forței corporale, astfel o echipă bine organizată din punct de vedere tactic poate câștiga meciul contra unei echipe care are o serie de jucători mai talentați. Tactica deschiderii jocului cu pase lungi de lângă poartă o practică de obicei nord-americanii. În tehnica de apărare sunt folosite mai multe variante ca:

Forechecking

Backchecking

Man-to-man marking

Zonal marking

Zonenpressing

                  Aceste metode nu sunt luate ca formule rigide ci ele se combină între ele.

Rugby

                Rugbi este un sport cu mingea, originar din Anglia. Numele jocului provine de la orașul englez omonim, locul unde s-au formalizat prima dată regulile acestui sport.

                 Mingea cu care se joacă rugby-ul este de formă ovală, motiv pentru care sportul mai este uneori numit "sportul cu balonul oval

1 Istoric

2 Reguli de joc

2.1 Cum se acordă punctele

3 Sporturi înrudite

4 Vezi și

5 Legături externe

Istoric
                 Strămoșul rugbyului este "la soule", sport practicat pe scară largă în Franța, începând cu perioada Evului Mediu. Varianta originală a sa a fost inventată pe terenului principalului colegiu din orașul Rugby, situat în Anglia. Potrivit legendei, în cursul unui meci de fotbal (care nu trebuie însă confundat cu varianta actuală a sportului desemnat cu acest nume), jucat în anul 1823, William Webb Ellis, elev al acestui colegiu și viitor pastor, a luat în brațe balonul și l-a purtat în spatele liniei porții adverse, deși tradiția cerea ca punctele să fie înscrise cu piciorul. În realitate, originele rugbyului sunt ceva mai complexe. În acea perioadă, fiecare dintre colegiile britanice practicau un joc cu balonul derivat din "la soule". Fiecare colegiu avea propriile sale reguli, iar jocul cu piciorul și cu mâna erau destul de răspândite. Gestul lui William Webb Ellis, de a ține balonul în mâini, într-o fază a jocului în care așa ceva nu era permis, a făcut ca regulile colegiului din Rugby să evolueze progresiv.

                 Odată cu apariția căilor ferate însă, colegiile nu mai erau izolate unele de altele, iar întâlnirile sportive au devenit posibile. În primul rând, era necesar ca viitorii competitori să se pună de acord asupra regulilor care trebuie adoptate. La început, meciurile se jucau conform regulilor stabilite de colegiul care îndeplinea oficiul de gazdă. Nu pentru mult timp, pentru că destul de repede s-a simțit nevoia de a avea reguli uniforme. Au urmat dispute între partizanii care preferau jocul cu piciorul (dribbling) și cei care doreau limitarea unui asemenea joc, considerat prea violent (ar trebui avut în vedere că jocul practicat în acea perioadă era diferit față de cel de astăzi). Din aceste discuții s-au născut două sporturi diferite - cel cunoscut astăzi sub denumirea de fotbal și rugbyul. Acestea, la rândul lor, au dat nașterea unui important de variante și sporturi înrudite.
                  Regulile de joc, care afirmau specificitatea fotbalului jucat în colegiul din Rugby, vor fi codificate pentru prima dată în anul 1846 de către elevi, iar la 8 decembrie 1863, la Cambridge, de către studenții acestei universități, foști elevi proveniți din Rugby.

                  În anul 1871, pentru a se distinge în mod definitiv de fotbal și de "Football Association", se naște prima federație națională: Rugby Football Union (RFU). În același an, la Edinburgh are loc și prima întâlnire internațională, disputată între Scoția și Anglia, meci încheiat cu victoria gazdelor, cu scorul de 4-1.

                   În mod progresiv, RFU a adoptat diverse reguli pentru îmbunătățirea jocului, cum sunt suprimarea unor anumite lovituri periculoase, permiterea pasei cu mâna (în 1875) sau diminuarea numărului de jucători de la 20 la 15 (în 1877).

                   Încetul cu încetul, rugbyul, rezervat inițial elitelor, câștigă toate păturile sociale. În anii 1880 se pune problema profesionismului, adoptat în 1885 de fotbal]], care va determina scindarea mișcării rugbystice. Începând cu anul 1891, respectiv la un an de la înființarea International Board, for însărcinat cu gestiunea jocului și a regulilor acestuia, cluburile din nordul Angliei reclamau un ajutor pentru compensarea muncitorilor pentru timpul de muncă pierdut prin jucarea meciurilor de sâmbătă (care era zi lucrătoare), dar RFU a refuzat să admită această pretenție. După mai multe tentative, "Northern Rugby Football Union", o copie profesionistă a RFU, a fost înființată la 27 august 1895. Ulterior, această organizație a dat naștere unei variante diferite a acestui sport, denumită "rugby league", care este practicat în țările anglofone. Abia la sfârșitul sec. XX, rugbyul va accepta profesionismul. În anul 2007, se numărau circa 3,5 milioane de jucători legitimați în întreaga lume.

Reguli de joc
                  Fiecare echipă are 15 jucători pe teren și 7 rezerve. Sunt 8 jucători în pachetul de înaintare și 7 jucători pe linia de trei sferturi.

                 Obiectivul jocului este de a câștiga puncte prin:

Purtarea și culcarea mingii în terenul de țintă advers (eseu).

Trimiterea mingii cu piciorul printre buturile adverse. Buturile sunt formate din doi stâlpi paraleli cu o bară ridicată perpendicular între ei.

                 Un "penalty" se efectuează în al doilea mod.Mingea se poate pasa numai înapoi cu mâna, sau și înainte, dacă este lovită cu piciorul.Echipa adversă poate să recupereze mingea printr-un placaj. De obicei asta înseamnă că unul sau mai mulți jucători din echipa opusă prind pe jucătorul aflat în posesia mingii și îl blochează la pamânt.

Cum se acordă punctele

                   Eseu: 5 puncte Transformarea eseului: 2 puncte Drop-gol (lovitură de picior căzută): 3 puncte Lovitura de pedeapsă: 3 puncte

                    Un meci durează 80 de minute (2 reprize x 40 minute).

                    Regula ofsaidului - există două situații: - la momentele fixe (grămada ordonată sau repunerea din margine) - în joc deschis.

                    Ofsaidul la grămada ordonată: liniile imaginare care trec la ultimele picioare ale jucatorilor din grămada ordonată sunt liniile de ofsaid. Niciun jucator advers nu are voie să treacă peste aceste linii, ci trebuie să aștepte la linia ultimelor picioare ale echipei proprii până când balonul iese din conturul grămezii.

                     Ofsaidul la margine: liniile imaginare care trec la 10 metri paralele cu aliniamentul jucătorilor participanți la margine sunt liniile de ofsaid. Jucătorii neparticipanți la margine trebuie să stea în spatele acestei linii până când marginea se termină.

                      Ofsaidul în jocul deschis: orice jucător care se află înaintea coechipierului purtător de balon se află în poziție de ofsaid. El trebuie să fie în spatele purtătorului de balon pentru a reintra în joc. Dacă un jucător încearcă să joace un balon șutat de un coechipier aflat în spatele său, se află în ofsaid și este penalizat cu lovitură de pedeapsă.

                       Regula ținutului la pământ: un jucător purtător de balon este obligat să elibereze balonul dacă este placat și ținut la pământ. În caz contrar, dacă încearcă să joace balonul, este penalizat cu lovitură de pedeapsă.

Baschet

                   Baschetul este unul dintre cele mai raspândite jocuri sportive din lume. Se caracterizeaza prin finetea, precizia si fantezia exercitiilor tehnice si tactice, prin talia inalta si calitatile fizice deosebite ale jucatorilor. Este o lupta sportiva, care cere spirit de echipa si de sacrificiu, inteligenta si rezistenta nervoasa
                    Jocuri asemanatoare existau cu secole in urma. Vechile populatii incase, maia si aztece practicau un joc in care mingea era aruncata intr-un inel de piatra, suspendat orizontal pe un zid. Bastinasii din Florida foloseau un cos de nuiele, iar indienii din America plasau astfel de cosuri in trunchiuri de copac. In 1891, James A. Naismith, asistent la colegiul Springfield, din Massachusetts (SUA), a combinat reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli noi si a inlocuit poarta cu un cos suspendat pe perete. Asa a luat nastere baschetul (basket – cos, ball – minge).

                    La inceput, echipele aveau câte 50 de jucatori, treptat, numarul lor s-a redus pâna la cinci jucatori pe teren. Baschetul se raspândeste rapid in Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de la St. Louis). In 1932, ia fiinta Federatia Internationala de Baschet Amator (F.I.B.A.) si, din 1935, se organizeaza campionatele europene. Baschetul este primul joc pe echipe in care au aparut fete pe terenul sportiv.

                    Media de inaltime a echipelor masculine este in jur de doi metri, iar a celor feminine de 1,87 metri, fiecare echipa incercând sa aiba pe teren unul sau doi jucatori foarte inalti. Jucatorii au o pregatire multilaterala, folosesc in joc ambele mâini cu usurinta si realizeaza executii tehnice in mare viteza si derutante. Terenul de joc este o suprafata dreptunghiulara, libera de orice obstacole, având 26 de metri lungime si 14 metri latime. Zona marcata in fata fiecarui cos se numeste ÜÜsuprafata de aruncari libereÝÝ. Panoul de baschet este fabricat din lemn tare, sticla sau plastic, cu o grosime de 3 centimetri. Mingea de baschet este confectionata dintr-o camera de cauciuc, acoperita cu o anvelopa de piele, material plastic sau cauciuc, având greutatea de 600-650 grame si circumferinta de 75-80 centimetri. Jocul este condus de doi arbitri in teren, ajutati de un scorer si un cronometror. Un meci de baschet se desfasoara in doua reprize de câte 20 de minute, cu o pauza de 10 minute. La baschet se cronometreaza efectiv timpul de joc, cronometrul fiind oprit la toate intreruperile jocului. Cosul inscris este valabil numai daca mingea intra in cos pe deasupra lui si trece prin el.

                       
                            Baschet in România

Istoria baschetului românesc ne conduce la staff-ul inaltului Comandament Nord-American. Acesta a decis sa importe in tara noastra, imediat dupa capitularea armatelor germane din primul Razboi Mondial, sportul inventat de profesorul Naismith. Conducerea inaltului Comandament Nord-American s-a hotarât sa nu mai care peste ocean echipamentul sportiv folosit de militarii sai pentru a-si ocupa timpul liber si l-a donat tarilor care au facut parte din Coalitie. Printre acestea se gaseau si câteva mingi de baschet si panouri din lemn, cu inele din sârma. Tot pe aceeasi filiera militara, au ajuns la Bucuresti si primele informatii despre baschet, regulamentul de joc fiind publicat in decembrie 1921. La putin timp dupa aceasta, Asociatia Americana pentru Tineret (YMCA) a construit rapid primele terenuri de baschet, pe un loc viran, situat in centrul            Capitalei, in zona Hotelului Intercontinental. In 1922, apare si primul teren regulamentar din Bucuresti, amenajat in curtea Liceului Mihai Viteazu. La putin timp, este organizat si primul campionat inter-scolar. Prima intâlnire oficiala de baschet din România a fost câstigata de echipa Liceului Mihai Viteazu in disputa cu jucatorii Liceului Dimitrie Cantemir. In 1922 este organizat primul campionat regional al Munteniei. Sapte ani mai târziu, este organizat primul campionat bucurestean.

In 1931 ia fiinta Federatia Româna de Baschet si Volei, avându-l ca presedinte pe I. C. Marinescu. In anul 1932, FRBV se afiliaza la Federatia Internationala de Baschet Amator, tara noastra fiind unul dintre cei noua membrii fondatori ai FIBA, alaturi de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elvetia si Portugalia.

Tenis de masa

Tenisul de masa isi are originea in Anglia sec. XIX. Din 1874, cand a fost descoperita mingea de cauciuc umflata cu aer comprimat. Mesele folosite nu se deosebesc prea mult de cele ale zilelor noastre, in schimb fileul era din lemn, iar paletele aveau forme si materiale extrem de diversificate.
 In 1890 se foloseste, pentru prima oara, mingea de celuloid care, prin zgomotul produs, determina denumirea jocului «ping-pong», denumire ce mai este folosita si astazi.
 In 1926 se infiinteaza Federatia Internationala de Tenis de Masa (I.T.T.F.) care initiaza primul campionat european. De la inceput au fost organizate intreceri la toate probele care figureaza si in prezent si anume: simplu, dublu, pentru fete si baieti si dublu mixt.
 Este de mentionat faptul ca «recordul» in domeniul «jocului pasiv» il detin romanul Paneth Farkas si polonezul A. Ehrhich, care au jucat timp de 2 ore si 12 minute pentru a face un singur punct.
 In 1939 se organizeaza primul campionat mondial, unde se remarca deja jucatorii care folosesc priza «toc» si loviturile cu efect. Din 1947 se reiau campionatele mondiale si incepe o veritabila cursa pentru a se descoperi noi materiale care sa acopere paletele, ceea ce conduce la o perfectionare continua a tehnicii si tacticii de joc.

                      Japonezii apar, in 1952, cu palete acoperite cu 10 mm de burete, cucerind si din aceasta cauza primele titluri mondiale, buretele imprimand efecte derutante mingii de celuloid. In 1959 se standardizeaza paletele (cu burete de maximum 4 mm grosime) si apare tehnica japoneza numita «topsin», care revolutioneaza acest joc. Din 1969 jucatorii europeni incep sa se impuna in fata celor asiatici, insa ulterior chinezii in forta.
          TEHNICA JOCULUI DE TENIS DE MASA
                       Masa de tenis este dreptunghiulara, cu suprafata de joc neteda si perfect orizontala, putand fi confectionata din orice material (lemn, plastic etc.).

 Mingea este sferica, confectionata din celuloid sau alt material plastic, de culoare alba mata, avand greutatea de 2,40 g – 2,53 g si circumferinta de 37,2 – 38,2 mm. Fileul are o lungime de 183 cm, partea sa superioara fiind la 15,25 cm de la suprafata mesei.
                        Paleta poate avea orice forma, dimensiune sau greutate; singura cerinta regulamentara se refera la grosimea stratului acoperit care nu poate depasi 4 mm, iar culoarea sa fie inchisa si mata.
 Un meci se poate disputa dupa sistemul «2 seturi din 3», sau «3 seturi castigate din 5».
 Un set este castigat de catre un jucator care realizeaza primul 21 puncte; cand ambii jucatori au acumulat 20 de puncte, sunt necesare pentru victorie 2 puncte diferenta fata de adversar.

 Schimbarea serviciului se efectueaza dupa fiecare serie de 5 puncte; de la scorul de 20, schimburile de servici au loc alternativ dupa fiecare punct. Jucatorii schimba terenul dupa fiecare set.
                        Serviciul este efectuat cu mingea care este asezata pe palma deschisa a mainii fara paleta, care trebuie sa se afle deasupra nivelului mesei si inapoia liniei de fund a acesteia. Nu este permis sa i se dea efect mingii din degete (tehnica in care se specializasera jucatorii americani prin 1938).
 Mingea aruncata si lovita cu paleta trebuie sa atinga intai terenul propriu de joc si apoi pe cel al adversarului. Daca mingea atinge fileut si cade la adversar, serviciul se repeta (net).

 Tusa: O minge care loveste una din muchiile mesei de joc este valabila si ramane in joc. Orice minge, care iese evident afara, dar atinge paleta adversarului, este punct pierdut de acesta. Jocul de dublu se desfasoara intre perechi: doi baieti cu doi baieti si doua fete cu doua fete, sau o fata si un baiat cu o fata si un baiat (mixt)
                        Mingea este lovita pe rand, de catre cei doi parteneri, nefiind admise 2 lovituri succesive de catre acelasi jucator. Serviciul se efectueaza ca la jocul de simplu, perechile alternand la efectuarea sa. Schimbarea se face de catre adversarul care a primit serviciul.
 Priza paletei. Se cunosc doua modalitati de tinere a paletei: cea clasica si cea asiatica (priza toe). Pozitia de baza a jucatorului trebuie sa-i permita o perfecta vedere asupra suprafetei de joc si posibilitatea rapida de nterventie in orice directie.

Tenis de camp

                 Tenisul este un joc sportiv care se impune prin frumusetea si spectaculozitatea sa. Miscarile sportivilor au gratie si ritm, sunt armonioase si precise in ciuda marelui efort la care sunt supusi.

Marea sa atractivitate consta in faptul ca este accesibil la orice varsta, partenerii de joc se pot alege intre ei in functie de preferinte sau nivel de pregatire. El presupune calitati ca: perspicacitate, curaj, indemanare, reflex, viteza, forta etc.

              Primele mentiuni despre inceputurile acestui sport atesta existenta sa in secolul al Xll-lea. Se presupune ca tenisul s-a jucat mai intai in mediul de la curtile regilor Frantei si Angliei. Raspandirea sa in randul populatiei s-a datorat inventiei cauciucului, care a permis ca mingea elastica sa fie jucata pe orice teren si nu nurnai in sali unde se juca cu mingi de piele umplute cu calti si par.

               Din anul 1870, tenisul a inceput sa-si desavarseasca forma pe care o cunoastem si noi in prezent, fiind denumit initial «lawn-tenis» (tenis de camp, in englezeste) spre a-l deosebi de cel vechi numit «jeu de paume» (joc cu palma - in franceza).

                Etimologia cuvintului «tenis», provine de la francezul «tenez» (tine!) cu care jucatorii isi anuntau adversarii ca arunca mingea pentru serviciu si pe care englezii, preluand in secolul XV «jocul cu palma», l-au numit «tennis». Denumit multa vreme si «sportul alb» (datorita echipamentului alb obligatoriu al sportivilor), tenisul cunoaste, dupa 1968, introducerea echipamentului colorat, care a trebuit sa fie acceptat si de catre organizatori, mai ales datorita transmisiunilor televiziunii.

               La noi in tara tenisul a aparut concomitent la Bucuresti si Galati, unde iau fiinta si primele cluburi de tenis; dupa 1907, in capitala fiind organizate primele competitii inter-cluburi. In 1911 se desfasoara primul campionat national. Prin Nicolae Misu se participa la competitii internationale in 1921 si la Jocurile Olimpice de la Paris (1924). In 1922 participam pentru prima oara la «Cupa Davis», iar prin marii jucatori Ilie Nastase si Ion Tiriac, tara noastra va ajunge de 3 ori in finala acestei prestigioase competitii, numele Romaniei fiind inscris pe «Salatiera» in 1969, 1971 si 1972.

               In prezent, acest joc sportiv este extrem de raspandit in tara noastra, Federatia Romana de Tenis organizand numeroase sectii si avand jucatori legitimati, la care se adauga zecile de mii de copii, tineri si adulti care joaca de placere. Acest interes deosebit pentru tenis se datoreaza transmisiunilor prin televiziune a marilor competitii internationale dar, mai ales, fostilor mari campioni Ion Tiriac si Ilie Nastase care, asa cum afirma publicistul francez Christian Quidet: «au marcat cu amprenta lor viitorul tenisului modern. In Romania, ca si in alte tari, ei au facut ca tenisul sa coboare in strada, acest sport, pe care uneori l-au dramatizat, iar alteori l-au inveselit peste masura».

               Cata deosebire ca valoare a spectacolului sportiv intre ceea ce vedem acum pe terenurile de tenis si afirmatia, de acum citeva zeci de ani a lui Jean Giraudoux: «Tenisul este un dans trist in asteptarea ceaiului.». De altfel, datorita dezvoltarii , a cresterii spectaculozitatii si popularitatii sale, tenisul a fost inclus in programul J.O. incepand cu anul 1984.   

     CONDITII MATERIALE SI TEHNICA JOCULUI

                RegulamentuI elaborat de catre Federatia Internationala de Tenis (F.l.T.) este respectat si aplicat in tara de catre Federatia Romana de Tenis. Terenul de joc este foarte diferit ca suprafata de joc. Astfel se joaca pe iarba, pe zgura, pe bitum, pe suprafete acoperite cu materiale sintetice - plastic, in aer liber sau in sala. Mingile sunt de dimensiuni standardizate, fabricandu-se si tipuri speciale (diferite ca greutate, saritura si culoare).

                 Rachetele pot fi alese in functie de preferintele jucatorilor, dar lungimea lor se mentine intre 63,5 cm si 69 cm, iar greutatea in jurul a 400 g.

Fileul este confectionat din nylon sau sfoara impletita, avand ochiurile foarte mici, o banda alba care-l delimiteaza lateral si deasupra, fiind fixat la o inaltime la centru de 0,91 m (verificarea se face printr-o racheta asezata vertical si o alta orizontala pusa deasupra primei).

                  Jocul se desfasoara intre doi jucatori (simplu) sau patru (dublu). Mingea este trimisa in spatiul de servici al adversarului de catre un jucator; daca aceasta nu este returnata in mod regulamentar, se obtine un punct.

Punctajul se face astfel: primul punct se noteaza cu «15», al doilea cu «30», al treilea «40», iar cu cel de al patrulea se obtine un ghem (game - engl.= joc). In situatia de 40-40 (engl. deuce, se citeste djus = egalitate) sunt necesare doua mingi, castigate consecutiv. Cel ce castiga 6 ghemuri (cu o diferenta de 2 ghemuri), castiga un set. In cazul mentinerii egalitatii de 6 ghemuri la 6, se va juca Tie Break, unde castiga cel care ajunge primul la 7 puncte.

In competitii se joaca dupa sistemul «cel mai bun din 3 sau 5 seturi» (mai ales la barbati) si «cel mai bun din «trei seturi» (femei, copii, juniori).

                   Este foarte util ca initierea voastra in tenis sa se faca sub indrumarea unui antrenor sau instructor care sa va invete corect cum sa tineti racheta (priza), cum sa loviti pe dreapta (forehand) si pe stanga , cum sa serviti , sa va deplasati in teren etc. Si nu uitati inca un lucru: tenisul se invata jucand mult timp mingea la perete sau la zidul de antrenament, acolo unde puteti aplica si repeta sfaturile primite de la antrenor.

                    Daca va place tenisul, procurati-va materialele necesare (minge si racheta) precum si echipamentul de sport si adresati-va asociatiilor si cluburilor sportive de tenis.